Țesătorii silențioși
Kimonoul japonez, sariul indian şi hanbokul coreean, au ceva în comun: mătasea naturală. Regina ţesăturilor, mătasea naturală ne-a cucerit definitiv prin eleganţa.
Mătasea naturală nu a fost niciodată atât de accesibilă ca azi.
China antică deţinea monopolul de producere a mătăsii. Nimeni nu ştia cum se obţine, iar cel ce divulga secretul viermelui de mătase putea fi executat ca trădător. În Imperiul Roman mătasea era la fel de preţioasă ca aurul.
Persia, în timp, a reuşit să preia controlul deplin asupra exportului de mătase naturală din China. Preţul mătăsii era uriaș.
Împăratul bizantin Iustinian a urzit un plan pentru a pune mâna pe secretul mătăsii. Prin anul 550 e.n., el a trimis doi călugări într-o misiune secretă în China. Aceştia s-au întors doi ani mai târziu. Ascunsă în nişte beţe de bambus, goale pe dinăuntru, râvnita comoară nu era altceva decât ouăle viermelui de mătase. Odată descoperit secretul, monopolul chinez asupra mătăsii a luat sfârşit.
Mătasea e produsă de viermii de mătase, sau omizile fluturelui de mătase. Există sute de soiuri de viermi de mătase, însă cel ce produce firul cel mai fin este denumit ştiinţific Bombyx mori. Întrucât e nevoie de mulţi viermi pentru obţinerea firului, creşterea viermilor de mătase s-a dezvoltat şi a căpătat numele de sericultură.
Femela viermelui de mătase depune în jur de 500 de ouă, fiecare de mărimea unei gămălii. După circa 20 de zile, micile larve ies din ouă. Şi ce poftă de mâncare au! Zi şi noapte se ospătează cu frunze de dud. După doar 18 zile, viermii de mătase au crescut deja de 70 de ori, timp în care şi-au lepădat de patru ori pielea.
Zgomotul pe care-l fac viermii de mătase în timp ce ronţăie frunze de dud se aseamănă cu ropotul ploii torenţiale pe frunzele copacilor. Ajuns la maturitate, viermele de mătase cântăreşte de 10 000 de ori mai mult ca la început şi e gata să se apuce de ţesut!
Când este pe deplin dezvoltat, viermele devine transparent, semn că e gata să se apuce de treabă. Nu mai are astâmpăr şi îşi caută un loc în care să-şi ţeasă gogoaşa. Acum viermii pot fi puşi în micile compartimente pătrate ale unei cutii speciale, unde vor toarce un fir foarte fin, de culoare albă, ascunzându-se în mătase.
Între timp, corpul viermelui de mătase se schimbă radical. Frunzele de dud digerate s-au transformat în fibroină, proteină stocată într-o pereche de glande ce străbat întregul corp al omizii. Pe măsură ce este împinsă spre exterior prin aceste glande, fibroina se căptuşeşte cu o substanţă gumoasă numită sericină. Înainte de a ieşi prin orificiul special al glandelor din zona gurii, sericina uneşte două fire de fibroină. În contact cu aerul, această mătase lichidă se solidifică, formând un singur filament.
După ce începe să producă mătase, viermele nu se mai opreşte. El toarce cu o viteză de 30–40 cm de fir pe minut, rotindu-şi mereu capul. S-ar spune că până să termine gogoaşa, viermele şi-a rotit capul de circa 150 000 de ori. Firul produs în două zile şi două nopţi are cam 1 500 m lungime, de patru ori înălţimea unui zgârie-nori!
E nevoie de vreo 9 000 de gogoşi pentru un kimono şi de vreo 140 pentru o cravată, pe când pentru o eşarfă de mătase e nevoie de mai bine de 100.
Desfacerea pentru bobinare a firului de mătase dintr-o gogoaşă se numeşte depănare. Cum s-a născut această metodă? Potrivit uneia dintre numeroasele legende pe această temă, o prințesă a observat că îi căzuse în ceaşca de ceai o gogoaşă dintr-un dud. Încercând s-o scoată, a văzut că din gogoaşă s-a desprins un fir alb, foarte delicat. Aşa se spune că a luat fiinţă depănarea, proces automatizat în zilele noastre.
Pentru ca gogoşile să poată fi comercializate, nimfele din interior trebuie ucise înainte de a ieşi. Această etapă neplăcută e realizată prin aplicarea căldurii. Gogoşile cu defect sunt înlăturate, iar cele bune sunt gata de prelucrat. Mai întâi, sunt introduse în apă caldă sau sunt ţinute la abur fierbinte pentru slăbirea filamentului. Apoi, cu ajutorul unor perii rotitoare se desprinde capătul firului de pe gogoaşă. În funcţie de grosimea dorită, se pot combina filamentele a două sau mai multe gogoşi pentru a forma un singur fir. În timpul bobinării, firul se usucă. Mătasea brută e bobinată din nou, de data aceasta pe un scul, o bobină mai mare şi mai grea.
Poate că, la prima atingere, mătasea vi s-a părut atât de fină şi de delicată încât pur şi simplu v-a făcut să vă cufundaţi faţa în ea. De ce factori depinde textura ei aparte? Un prim factor este degomarea, sau înlăturarea sericinei de pe firul de mătase. Mătasea care nu a fost degomată este aspră şi greu de vopsit. Şifonul, bunăoară, are o textură granulară, întrucât o parte din sericină nu a fost înlăturată.
Al doilea factor este gradul de răsucire a firului. Habutai-ul japonez e moale şi fin la atingere pentru că nu este răsucit deloc. Crepul, dimpotrivă, e încreţit, firul lui fiind suprarăsucit.
Vopsitul este un alt proces important. Mătasea se vopseşte uşor. Structura fibroinei permite pigmenţilor din vopsele să pătrundă în adâncime, fapt ce dă rezistenţă culorii. În plus, spre deosebire de fibrele sintetice, mătasea are atât ioni pozitivi, cât şi negativi, ceea ce înseamnă că aplicarea oricărei vopsele dă rezultate bune. Firul de mătase poate fi vopsit şi înainte de a fi ţesut, şi după aceea. Prin vestita metodă yuzen de vopsire a kimonourilor, se pot desena şi vopsi cu mâna splendide motive pe mătasea gata ţesută.
Deşi cea mai mare parte a mătăsurilor se obţin în ţări precum China şi India, casele de haute couture din Franţa şi creatorii de modă din Italia încă deţin supremaţia prin creaţiile de mătase.
În prezent, bineînţeles, fibrele artificiale precum viscoza şi nailonul aprovizionează piaţa vestimentară cu multe articole ieftine. Cu toate acestea, mătasea naturală nu are rival. „În pofida progreselor ştiinţifice de azi, mătasea nu a putut fi sintetizată“, precizează custodele Muzeului Mătăsii din Yokohama (Japonia). „Cunoaştem totul despre ea: de la formula ei moleculară la structura ei. Totuşi nu o putem copia. Asta numesc eu «misterul mătăsii».“